 |    |
Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!!...(Spovedania unui învins!) de Antoaneta Rădoi
Pe
Antoaneta Rădoi am cunoscut-o cu ocazia lansărilor de carte de la
Clubul Calderon. Ea filmează aproape toate lansările care se desfăşoară
în acest lăcaş. De curând am întâlnit-o la Târgul de carte „Gaudeamus”
unde a filmat la prezentările de carte ale Editurii Betta, şi, când am
plecat spre casă, am avut acelaşi traseu, până la Universitate, unde a
coborât iar eu mi-am continuat drumul. În acest interval mi-a oferit
două cărţi de proză şi mi-a povestit un crâmpei din viaţa ei. O admir
pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume. Este o tânără simpatică,
generoasă, cu un zâmbet larg deschis, cu ochii vioi ca de veveriţă, o
femeie, care, oricând are ceva de spus, deşi, la început ţi se pare
timidă. În ciuda acestui fapt, o percep ca pe o fiinţă destul de
puternică şi optimistă, ţinând piept cu stoicism vicisitudinilor prin
care a trecut, o adevărată creştină care crede în Dumnezeu, dar, care,
trecând printr-o experienţă neplăcută tocmai din partea celor care au
ales să-L slujească pe Dumnezeu, a făcut-o să scrie despre nedreptăţile
prin care a trecut.
Dintre
cele două cărţi oferite cu generozitate, am citit-o pe nerăsuflate (dar
cu indignare şi revoltă, simţiri pe care le-am „împrumutat” de la
autoare), pe cea care se numeşte „Prigonitorilor mei din Sinod, cu
dragoste!!!...(Spovedania unui învins!)”. Am promis că o să scriu despre
această carte, şi, iată că o fac acum.
Trăim
vremuri grele în care educaţia spirituală a dispărut, omul nu mai este
credincios în religia lui, respectiv, în cea ordodoxă. Democraţia prost
înţeleasă (după aşa zisa „revoluţie” din decembrie 1989) a făcut ca
oamenii să se urască unii pe alţii, să se omoare fraţii între ei,
părinţii să nu se mai înţeleagă cu copiii, iubirea de aproape să dispară
iar răul să fie atât de evident încât eşti îngenuncheat, pur şi simplu.
Numai credinţa în Dumnezeu te poate ridica de jos împreună cu voinţa de
a trăi mai departe, şi, bineînţeles, puterea de-a ierta.
Cartea
de faţă este un strigăt de durere, o spovedanie a autoarei, a
nedreptăţilor pe care le-a întâmpinat chiar de la oamenii de la care nu
se aştepta. Citind cartea, am avut în faţa mea un „meşterul Manole” care
construia în zadar. Numai că, autoarea nu a găsit o „Ană” s-o sacrifice
ca să termine lucrarea şi să poată să se bucure de ea toată viaţa: a
fost ea, însăşi, sacrificată de alţii care nu au lăsat-o în pace până nu
a fost învinsă.
Această
carte este, cum am spus mai sus, o spovedanie a autoarei, un fel de
jurnal, sau, dacă mă gândesc mai bine, o alătur de memorialistică,
scrisă la persoana a-I-a, presărată, ici-colo, cu pasaje ironice sau
autoironice, îmbrăcând forma unui pamflet. Este bine că autoarea nu şi-a
pierdut simţul umorului!
Eu,
ca cititor, nu pot s-o judec că a scris pe un ton critic la adresa
bisericii, căci tocmai oamenii acesteia i-au adus necazuri şi nici
adevărul absolut nu-l pot cunoaşte. Ştiu doar că autoarea, prin această
carte a dat frâu liber sufletului frământat de atâtea suferinţe, exact
ca a unui stăvilar. La un moment dat se întreabă: „Ce este mai bine: să
spui ceva şi apoi să-ţi pară rău că ai spus, sau să nu spui ceva şi, mai
apoi, să-ţi pară rău că n-ai spus?” Până şi în motto-ul epilogului am
simţit un pic de ironie: „ Cuvintele nespuse, sunt oase de peşte pentru
mine. Mă înec cu ele”. Şi, iată, Antoaneta Rădoi n-a
tăcut, a avut ceva de spus în această carte, fără oprelişti, fără să se autocenzureze.
Cartea
are două prefeţe: una scrisă de prof. Floarea Necşoiu şi cealaltă, de
criticul istoric şi literar Aureliu Goci. De asemenea, autoarea are şi
un cuvânt către cititori unde vorbeşte desprea persoana ei, cu un motto:
„Dacă stai în genunchi înaintea lui Dumnezeu, te poţi ridica în
picioare în faţa lumii, şi o poţi înfrunta.” În câteva capitole îşi pune
pe tapet frământările şi durerile pricinuite atât de loviturile primite
de la viaţă: moartea părinţilor, a partenerului care a ajutat-o până a
proiectat o afacere, muncind apoi singură până a văzut-o pe picioare,
cât şi loviturile primite de la slujitorii bisericii până au adus-o la
sapă de lemn.
Talentată
în arta vestimentară- având la bază Şcoala de Artă- Antoaneta Rădoi
şi-a deschis la început un atelier de îmbrăcăminte. Între timp se
îmbolnăveşte şi rămâne paralizată între anii 2004-2005. Credincioasă din
naştere, educată în religia ortodoxă, îşi revine ca prin miracol, şi,
după un an de convalescenţă a ajuns să meargă pe picioarele ei, fără
cârje sau baston. Îşi revenise complet dar nu mai avea din ce trăi. În
afară de arta vestimentară, autoarea a mai primit de la Dumnezeu un dar:
de a picta icoane. În timpul covalescenţei, împreună cu partenerul ei,
Erm, au pictat icoane şi au lucrat multe obiecte artizanale. Ca atare,
s-au gândit să-şi deschidă un magazin unde să-şi valorifice munca,
undeva, în Voluntari, împrumutându-se de mulţi bani pentru închirierea
spaţiului. Au avut numai ghinioane: li s-a furat maşina din parcare cu
marfă cu tot, o altă maşină le-a luat foc în faţa Poliţiei. S-au
împrumutat de alţi bani pentru a cumpăra altă maşină şi au găsit un nou
spaţiu pentru a valorifica obiectele de cult pe care le pictaseră:
partenerul ei, fiind la rândul lui, artist plastic. Dar, tocmai când
lucrurile căpătau contur, şi, cum un necaz nu vine singur, partenerul ei
a părăsit-o definitiv. Toată grija, munca, alergarea, stresul, s-au
strâns pe umerii ei. Magazinul cu obiecte bisericeşti le-a stat în gât
celor de la BOR.
„(...) Aveam în Deal „tătici iubitori” care nu conteneau cu „binecuvântările”. Cu pizmă, cu ură nedreaptă şi cu VICLENIE mă
înconjurau.
Nu mai aveam vânzare, nu mai aveam clienţi în schimb aveam...Garda
Financiară şi OPC!!! Fain!!! Cum nu se putea mai bine! „Bucuria
nebunilor”, cum se zice... (...)”
„(...)
Şi uite aşa, prin Ermant Art „mi-a fost dat” să văd, să trăiesc
„ortodoxia sfântului sinod”, până-n străfundul sufletului meu... Mă
pătrunsese dincolo de rinichi, dincolo de fiecare mădular şi neuron!!!O
otodoxie pe care n-o recunoşteam! Nu era acea Ortodoxie pe care-o
preluasem, în mers, de la bunii mei străbunici, de la bunicii şi
părinţii mei! Nu văzusem la ei ura! Nu văzusem pizma! Nu văzusem
trădarea! Ci văzusem şi practicasem iubirea, milostivirea,
întrajutorarea, frica de Dumnezeu. Acum vedeam lucruri urâte, străine
mie şi neamului meu ortodox. Şi, nu mai ştiam ce să cred! Nu mai ştiam
ce să fac!... (...)”
Nu
s-a lăsat dărâmată de greutăţi, intimidată de prigonitorii bisericii, a
continuat să-şi ducă crucea destinului, fiind o bună creştină,
gândindu-se că Iisus Hristos a fost sacrificat pe cruce, luând cu el
toate păcatele lumeşti. Şi-a mutat magazinul în alt cartier, crezând că
îşi va găsi liniştea acolo. Nici acolo nu a scăpat de urmărirea feţelor
bisericeşti, a reclamaţiilor către Garda Financiară, fiind reclamată
chiar de preotul care i-a făcut sfeştanie la inaugurarea magazinului.
Datoriile, amenzile usturătoare au îngenuncheat-o şi a renunţat la
magazin definitiv. Antoaneta Rădoi a pierdut războiul cu feţele
bisericeşti dar nu cu viaţa. Ea le spune în încheiere: „(...) Şi... fiţi
iertaţi! Voi...prigonitorii mei! ”
Acum,
autoarea se dedică scrisului şi filmărilor la diverse activităţi
literare. Viaţa ei de până acum a fost ca a unui personaj de film. Ce se
va întâmpla de acum încolo? Aşteptăm o nouă carte cu mărturisiri din
viaţa ei. Eu îi urez mult succes!
Vasilica Ilie
25 noiembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu