Fiul risipitor
Sunt fiu risipiror!
Pe când aveam aripi/ am plecat de-acasă/cu
”portofelul” plin.
Trecut-au anii/Mi-am cheltuit AVEREA pe iluzii/le
ziceam: VISURI!
Mi-am risipit prin lume, nesocotit, sau cu…prea
multă socoteală, tot ce-am avut mai de preț/ și-acum, n-am nici măcar rășcove/și
m-aș întoarce/mamă/dar nu mai văd răsăritul/ văd doar…apusul!!
M-aș întoarce, dar…știu, mamă, că nu mă mai poți
aștepta în poartă/nu-ți mai pui mâna streașină/și ce mult mi-aș dori s-o mai
poți face/și eu…să sosesc!
Ce mult aș vrea să-ți pot răscumpăra lacrimile/ce
ți-au brăzdat obrajii așteptându-mă, uitându-te-n zare/și nu mă vedeai venind!
Ce mult aș da să pot să-ți mai sărut/încă o dată,
măcar o dată, mamă, mâna cu care mă mângâiai/și să-ți simt sărutul cald pe
fruntea-mi de copil…rebel/plecat în lume, dus departe/la doar 15 ani/înstrăinat
de tine/de voi/ pierdut în lumea căreia credeam c-am să-i dau sens.
Ce mult aș da, mamă, să mă strângi în brațele tale,
să mă-mbrățișezi, așa cum numai …o mamă știe s-o facă!
Ce n-aș da, mamă, să te fac fericită, cu prezența
mea!/Și ce n-aș da, mamă, să-ți mai pot săruta…lacrimile/și să ți le usuc/să-ți
redau tandrețea cu sărutul buzelor mele!/ Dar nu pot, mamă, căci, acum,
buzele mele-s uscate de arșita atâtor
nesăruturi/și fruntea mea, mamă, nu mai e atinsă de niciun sărut!/Nicio
îmbrățișare tandră nu m-a mai atins/de când, tu, mamă, m-ai îmbrățișat ultima
oară!/Și ce mult e de-atunci!!...
M-aș întoarce, mamă, dar nu mai știu unde-i
răsăritul/orincotro mă uit//văd doar…apusuri!!/Și nu mai e nici tata/căruia-i
spuneai/de fiecare dată/să taie…vițelul cel gras!
M-aș întoarce, mamă, dar…unde??/Căci niciunul din
voi nu mai este/și..parcă nici eu nu mai sunt!!
(Anto; duminica; 26 aug. 2018; Dor de ai mei, care
nu mai sunt)
