Fiindcă or fi ei HERUVIMI, sunt, în Universul acesta, însă DRACII încă își fac de cap, -și încă cum!!-, iar încercările prin care trecem noi cei care încercăm din răsputeri să ne ținem de poala hainei lui Hristos, prin oameni sfințiți, prin oameni -preoți cu har, prin rugăciune și prin osteneli la măsurile la care suntem, fiecare, sunt foarte, foarte mari. Și numai Dumnezeu este cel care are grijă să nu clacăm.
Am decis să scriu povestea HERUVIMULUI de la Reviga și acest lucru mi-a fost prima ispită. Am sperat să găsesc banii necesari tipăririi, și aceasta mi-a fost a doua ispită. Am schimbat editura, vrând să public în altă parte, și aceasta mi-a fost a 3-a și una dintre cele mai apăsătoare ispite(și pedeapsă, totodată). Așa e când trădezi! (Sper să-mi fie învățare de mint, și să n-o mai fac!). Covidu`, ”arestul la domiciliu” #stai-in-casă, din ORDINUL Guvernului, a fost o mare încercare și un stres indefinit, căci în acest timp eu a trebuit să fac retușuri și corectură și, vai, nu-mi stătea gândul la asta…. Cel mai lung drum al unei cărți pe care am publicat-o (de la depunerea manuscrisului pina am vazut-o gata tipărită, final februarie-final iunie 2020). Acum, ce să mai cârtesc, ce să mai zic, dacă toate au trecut, dau slavă lui Dumnezeu și merg mai departe.
Slăvit să fie Dumnezeu! Binecuvântat fie Părintele Gheorghe!
Redau un fragment, primul:
Cuvânt înainte
Strângerea materialului pentru întocmirea volumului mi-a creat starea aceea în care experimentez, din nou, ”terapia durerii prin durere” (Doamneee, pentru a câta oară!!), și aceasta pentru că eu însămi am trecut, cumva, prin ceea ce a trecut părintele Pandelică Gheorghe –de la Reviga, protagonistul cărții mele (și fiul sfinției sale, Casian, dar despre dumnealui vorbesc prea puțin în carte, deoarece nu-l cunosc, nu știu aproape nimic despre persoana sa). Căci și eu a trebuit, câțiva ani, să fac față unui război pornit împotriva mea şi să duc o sfâșietoare luptă cu sinodalii Bor, dar și cu mine însămi, situaţii deloc plăcute, și, scriind acum povestea părintelui, m-am simțit ca şi cum m-ar fi muşcat din nou şarpele sinodalilor, deschizându-mi rana. Ori de câte ori aud de vreun preot caterisit, îmi retrăiesc și eu poves-tea…”înjunghierii”, executată cu sânge rece de unii dintre prea…iubiții ”tătici” ai Bisericii mele. Scriind, retrăiesc timpul acela, de 3 ani, în care am fost …pusă pe altarul jerfei Gărzii Financiare de sinodalii BOR, monștri (nu comisarii, ci sinodalii) care m-au lăsat falită, și mare lucru a fost că…nu m-am dus cu capul, să plimb șoșonul prin parc și să-i zic: Cuțu-cuțu, hai la mama!!… Slavă Ţie, Doamne!!
Scriind, evident, îmi retrăiesc fiecare zdroabă de suflet a acelui timp, și trăiesc, totodată, tainica și adânca zbatere petrecută în sufletul părintelui Gheorghe Pandelică, la vremea caterisirii sale din 2011 și a toată înjosirea la care a fost supus de mai-marii sfinției sale, mai înainte și după aceea. Sfinția sa s-a străduit să nu lase să se vadă în afară durerea pe care o simțea până la sângerare, pe care cred că încă o simte, după 9 ani de la samavolnicia caterisirii, dar eu știu ce-a simțit, știu ce simte, iar durerea lui îmi este mie însămi durere.
Documentându-mă, ca să aflu și să consemnez ce a scris presa și ce au spus unii-alții la vremea caterisirii părintelui, citind vorbele smintite lansate de chiriarhul zonei și de acoliții lui la adresa părintelui, am simțit tăișul sabiei lor, am gustat veninul vorbelor lor, am trăit și trăiesc până în străfundul sufletului meu durerea sfinției sale și am băut dimpreună cu părintele Gheorghe (și cu fiul dumnealui) din cupa cu otrava de cucută servită de mai-marii BOR, sinodalii.
Vizualizând îngrozitoarele scene premergătoare caterisirii și cele de după, vizualizând scena focului, (care i-a mistuit casa, acareturile, întreaga agoniseală și bisericuța din curte), sau a scenei din cimitir, (petrecută la înmormântarea unui creștin, care a avut loc sub asediul jandarmeriei, moment în care preotul Gheorghe Pandelică a fost cotonogit -jalnică scenă!!), și vizualizându-l pe părintele slujind cu atâta credincioșie în Biserică, îmi dau seama câtă tărie de caracter și câtă putere i-a dat Dumnezeu ca să poată să îndure și să treacă prin încercarea aceasta și, totodată, să depășească momentul fiecărei încercări și să iasă biruitor din atât de multe… Dar, vai, cu ce sacrificii sufletești și cu câtă trudă! Câte lacrimi a vărsat sufletul său contorsionat de durere, numai sfinția sa, familia și Dumnezeu știu!!
Ei bine, îl caterisești pe preotul Gheorghe Pandelică, după 40 de ani de slujire în Altarul lui Dumnezeu, îl vrei ”mort și-ngropat”, dar, bomboană pe colivă, îi mai caterisești și fiul? Fără să ții cont de toată osteneala lui de a învăța carte, ca să devină preot și de sârguința lui de a fi om! Îi batjocorești în fel și chip, la pachet? Cui faci tu, sinodalule, acest lucru? Unuia despre care știi prea bine că Dumnezeu a zis: ”Aflat-am pe David al lui Iesei, bărbat după inima Mea, care va face voile Mele!!” (Fapte 13:22). Căci, da, știai prea bine, sinodalule, că părintele Gheorghe Pandelică este un ”bărbat după inima Domnului”, care a făcut și face voile Domnului. Iar pentru noi, cei care i-am călcat pragul bisericii, este ”BUN CA APA DE IZVOR pentru omul care a îndurat chinul setei zile de-a rândul” (Emanoil Copăcianu), este mângâiere și bucurie deplină. Desigur, cei care au decis să-l caterisească plesneau de invidie că părintele făcea să strălucească sfințenia și harul prin slujirea lui, şi-au ales să-l batjocorească în loc să facă și ei asemenea, în loc să facă și ei voile Domnului, ca să-și adauge loruși Har și Dar de la Dumnezeu. Le-a fost mai la îndemână josnicia decât osteneala și jertfelnicia. În loc să urmeze și ei, sinodalii, cuvântul Evangheliei lui Hristos, și-au făcut propria lor ”evanghelie”, pe care au și pus-o-n aplicare cu ”sfințenie”!! Și așa, cu ciubotele lor pline ce glodul urii, l-au călcat în picioare pe cel sfințit prin Har în darul preoției de Însuși Domnul Hristos, și care se sfințise și el însuși prin propria osteneală și dăruire deplină întru lucrarea celor bine plăcute lui Dumnezeu, părintele Pandelică Gheorghe, căruia eu, cu duioșie, i-am zis: Heruvimul de la Reviga, (acum și la Lehliu-sat, la Biserica ”Sfântul Gheorghe”, aflată într-o margine de câmp, biserică primită-n dar de la un creștin, de la un om al lui Dumnezeu, dl. Radu Bejenaru, fost consul al Ambasadei României în Turcia –țară musulmană, în care a mijlocit pe lângă autorități și a reușit să obțină aprobare pentru construirea unui Lăcaș pentru creștinii ortodocși; Slavă lui Dumnezeu!; Actualmente consul la Chișinău). I-am zis părintelui Heruvimul de la Reviga și veți vedea de ce.
Mai pe la jumătatea anului 2019 am decis să scriu despre Golgota părintelui Gheorghe Pandelică de la Reviga, fiindcă eu îl consider un …mucenic. Ei bine, nu chiar din acela răstignit cu susul în jos pe o cruce în Piaţa Publică, nu unul căruia, pentru credincioşia lui întru slujirea lui Hristos, să i se taie gâtul, dar mare diferenţă în durere şi în prigoană nu este. Doar metodele şi tehnica şi le-a schimbat Vrăjmaşul lui Hristos, fondul rămânând acelaşi. Frica mai-marilor că s-ar ridica în frumusețe și har deasupra lor vreun oarecare, şi lăcomia lor după bani și după lux, au atins cote maxime și-n loc să se rușineze și să se pocăiască fac fărădelegi. Nimic nou sub soare, la acest capitol. Ştim că în istoria creştinătăţii s-au întâmplat multe nenorociri, comise chiar de înalţi prelaţi, începând de la prelaţii care L-au răstignit pe Hristos şi, iată, şi-n zilele noastre se tot petrec…răstigniri!! Multe dintre ele au fost consemnate. Şi, din consemările unor curajoşi ai timpuri-lor, cunoaştem despre atrocităţile săvârşite de nerușinații din vechime. Din consemnări am aflat noi, cei de azi, cât şi cei care au trecut prin veacuri de existenţă, că nicio atrocitate, oricât a fost de dură, n-a desfiinţat creştinismul, ci, dimpotrivă, atrocităţile au dat creştinătăţii sfinți. Şi aşa cum despre lucrurile mârşave petrecute față de creştinii din trecut, -aşa cum, spre exemplu, despre calvarul Sfântului Ioan Gură de Aur (batjocorit până la exilare, la cheremul şi la ordinul împărătesei Eudoxia) sau a atâtor alţi creştini batjocoriţi, a mulţimilor de mucenici de care e plin calendarul-, cineva a consemnat, astfel ajungând ştirea până în zilele noastre, aşa trebuie să rămână consemnat şi după noi faptele petrecute în acest timp. E nevoie să ştie omenirea că au fost martiri, că au fost crucificaţi creştini şi în zilele noastre. Şi dovada o face părintele Gheorghe Pandelică (şi fiul dumnealui, Casian), dar o fac şi mulţi alţii despre care nimeni n-a scris. Desigur, pe câţiva dintre ei îi ştim, dar îi ştim noi, cei de azi, care suntem contemporani cu martirajul lor și cu a lor crucificare, dar după noi, următoarea generaţie, nu va mai şti. Şi nu se va mai şti pentru că nimeni n-a consemnat despre Golgota lor, cu toate că azi mulţimea scribilor este mare, însă le lipseşte curajul, le lipseşte…asumarea!! Dar dacă ai în tine suflet, dacă ai conştiinţă, cum poţi să taci când vezi mârşăvia în toată josnicia ei?? Hristos ne cere, imperios, să nu fim farisei, ci să rostim, cu demnitate sfântă, adevărul!!
Să ne-amintim, fiindcă nu e mult de-atunci, că părintelui, ca un făcut, poate deloc întâmplător, la scurt timp după ce-a fost răstignit pe crucea caterisirii, (după mai bine de 40 de ani de slujire!!), din ”senin” i-a luat foc casa și totul a devenit scrum!! Asta așa, ca să aibă răstignitorii și hulitorii lui apă la moară, că, vezi Doamne, „i-a trimis Dumnezeu o pedeapsă-n plus ereticului Pandelică”. Şi dacă pitt-bull-ii de pază, prea-plecați mai-marilor BOR, vor lătrăi asta la fiecare ieşire la amvon, cred ei că… poate s-or sminti, în sfârșit, definitiv și irevocabil credincioșii care au rămas uniți, alături și în jurul părintelui Gheorghe Pandelică și se vor risipi! Ei, uite că acest lucru nu s-a întâmplat, prea…înalțimile voastre!! Ci, dimpotrivă, cei care știau despre credincioșia şi cuminţenia părintelui, cei care văzuseră ani la rând slujirea lui după cuvântul Sfintei Evanghelii, știau că părintele nu trebuie părăsit doar pentru că sinodalii l-au batjocorit, caterisindu-l. Știau că ”amendarea” era fără motivație întemeiată, că era doar un moft, o ”pohtă ce-au pohtit-o sinodalii”. Așa că, oamenii cuminți i-au acordat credit și au mers mai departe alături de părintele Gheorghe și au fost câștigați. Iar eu, am dorit ca toate cele consemnate aici, (în mică măsură consemnate), să rămână mărturie a ceea ce a fost.
Am dorit acest lucru deoarece, întreaga mea viață mi-am dăruit-o și mi-am asumat-o, cu mari riscuri…, netăcerii asupra celor rele văzute. Și n-am făcut asta pentru că aș fie eu ”judecător în locul Domnului”, așa cum mi-ar zice, cu siguranță, vreun ”evlavios”, ci am dorit să nu tac, vrând să contrazic, faptic, într-o oarecare măsură, dictonul lui Albert Einstein, care spune: ”Lumea nu va pieri din cauza celor care fac rău (sinodalii, în cazul nostru), ci, mai degrabă, din pricina celor care se uită tăcuți la cei care săvârșesc răul și nu întreprind nimic ca să-l curme”. Și-n acest context, nu vreau să fiu un om al tăcereii în fața răului și a nerușinării acestor… ”învățători de Lege” (episcopi, sinodali), ci, încerc să-i trag de mâneca sutanei pe sinodalii care, în mod cert, și-au uitat cu totul de Dumnezeu și de frumusețea și strălucirea hainei cu care au fost îmbrăcați, întinând-o, și făcând de râs și de batjocură ortodoxia și însăși Biserica lui Hristos.
Știu că prin spusul meu nu pot curma răul, deoarece sunt…prea mică pentru un război atât de mare, dar trag nădejde că cei implicați în săvârșirea unui rău, oricare ar fi aceia, să se rușineze de faptele lor mârșave și să le împuțineze, pocăindu-se!! Să nu uităm însă că trebuie să ne înmulțim și noi, noi cei care…nu stăm tăcuți în fața răului, privind nepăsători, ci acționăm, luăm atitudine. Fiecare la măsurile lui. Chiar dacă nu suntem perfecți, zic să nu rămânem muți în fața urâciunii. Să nu ne băgăm capul în nisip precum struțul, nici să devenim asemenea fariseilor fățarnici din Evanghelie, ci, după ce am stat în genunchi înaintea lui Dumnezeu și ne-am rugat să ne dea înțelepciunea, să ne dea puterea necesară înfruntării, să ne ridicăm în picioare în fața lumii, să ridicăm fruntea și, demni, să acționăm. Să cuvântăm împotriva răului! Să cuvântăm, asumându-ne riscuri. Cerând binecuvântarea Domnului, să cuvântăm fără teamă, crezând și nădăjduind că prin cuvântul lui Dumnezeu, pus în gura noastră și rostit de buzele noastre, se vor rușina vrăjmașii Domnului, care sunt, totodată, vrăjmași ai omului, vrăjmași ai copiilor lui Dumnezeu, a noastră, a creștinilor. Să luăm atitudine, însă, să ținem seamă, permanent, de faptul că lupta e inegală și că vrăjmașul are cele mai sofisticate arme și legiuni întregi, bine antrenate. Să nu uităm că ceea ce i s-a întâmplat părintelui Gheorghe Pandelică nu e o simplă lucrare a sinodalilor Bor, ci e lucrarea, e LUPTA lui Satan împotriva lui Hristos și a Bisericii lui de pe Pământ!! E o luptă a lui Satan îndreptată asupra unui popor, poporul român, credincios lui Dumnezeu!! Iar Satan, care nu mai vrea rânduiala lui Dumnezeu nici măcar în Biserică, Satan, care îi urăște pe creștini, care îi urăște pe cei aleși ai lui Dumnezeu, face sminteală. Îi urăște cu atâta înverșunare pe creștini, încât, vrând să dea lecții de…”ce poate”, turbat, se zvârcolește, se dă peste cap, face el ce face și-i pune pe frați contra frați, ba mai mult, îi pune pe frați împotriva câte unui ales, al unui uns al lui Dumnezeu, al unuia care trăiește împlinind pe deplin voia și Legea lui Dumnezeu! Asta face Satan! Și…uitați ce face!! Taman pe mai-marii Bisericii noastre, care de peste 2000 de ani ne predică de la Anvon ”să fim smeriți”, să iertăm celor care ne greșesc și să împlinim ”Legea Iubirii”, aceea în care suntem învățați ”să ne iubim unii pe alții”. Taman pe ei îi înfierează împotriva unui frate întru Domnul, ca să-l sfâșie ei pe unul dintre preoții sporiți. Ce ispită!! Și iată-i pe sinodali scoțând hangerul din teacă și năpustindu-se, de data aceasta, asupra părintelui Gheorghe Pandelică, pe care l-au pus, fără frică de Dumnezeu, pe altarul jertfei, (la pachet cu fiul sfinției sale, Casian, caterisindu-i)! Ce ușor e să-l jertfești pe semenul tău!! Și câtă sminteală nu s-ar fi rostogolit din pricina aceasta printre credincioșii pe care sfinția sa îi slujea de mai mult de 40 de ani, dacă dragostea părintelui Gheorghe și rugăciunile stăruitoare puse de sfinția sa înaintea lui Dumnezeu, în genunchi și cu lacrimi fierbinți, cu lacrimi de suflet, n-ar fi încununat izbânda dumnealui în lupta pe care a fost obligat să o poarte! Și, iată că, nu s-a produs mult-așteptaul efect scontat de episcop, anume îndepărtarea credincioșilor de sfinția sa, ci, mai abitir s-au strâns ei sub aripile luminoase ale acestui…
…Heruvim de la Reviga!
Omule bun, viața e un amestec de bucurie și durere, iar noi, vibrăm la toate aceste…Bucurii şi Dureri! Le simţi, le trăieşti, chiar şi atunci când crezi că ele nu te ating personal! Le simți, căci te-ating, totuși, și pe tine. Fiindcă-n lumea asta nu eşti doar tu, singur, individ izolat, ci eşti parte dintr-un întreg. Trăieşte în tine ceva ce te leagă de semenul tău! Iar el, nu-i absent, ci-i prezent, lângă tine mereu! Şi nu-i un străin. E fratele tău! Şi tu, şi el, şi eu, suntem, fiecare în parte, „un Petru”, o „piatră” pe care, şi prin care, Dumnezeu Îşi zideşte…Biserica Sa! Și, ”Ce este mai bun și mai frumos decât numai a locui frații împreună!!” O, Doamne, ce bine ar fi să ne iubim atât de mult unii pe alții, atât de mult încât să facem Biserici din inimi fierbinţi de iubirea de semeni! Binecuvântează, Doamne!
(Autorul).
Pr Zante