Recenzie la ”Prigonitorii mei..” de Vasilica Ilie în OGLINDA LITERARĂ

Multam Vasilica Ilie!

‎Vasilica Ilie‎ până în Antoaneta Radoi

Ieri la 12:23 ·

...şi pentru că este bine să începi anul cu "dreptul", mi-a apărut în revista literară "Oglinda literară"- primul număr din ianuarie 2016- recenzia la cartea Antoanetei Rădoi, "Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!!...(Spovedania unui învins!)". O felicit pe autoare pentru această carte!
P.S. Şi pentru că nu se vede textul, îl reproduc aici:
O Ană a lui Manole sacrificată pe altarul nedreptăţii
Dintre cele două cărţi oferite cu generozitate de Antoaneta Radoi, am citit-o pe nerăsuflate (dar cu o oarecare indignare şi revoltă, simţiri pe care le-am „împrumutat” de la autoare), pe cea care se numeşte „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!!...(Spovedania unui învins!)”, ce reprezintă un episod amplu din viaţa ei, presărat ici-colo, cu pasaje ironice sau autoironice, îmbrăcând, astfel, forma unui pamflet. Este bine că autoarea nu şi-a pierdut simţul umorului!
O admir pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume şi o percep ca pe o fiinţă destul de puternică şi optimistă, ţinând piept cu stoicism vicisitudinilor prin care a trecut, fiind o adevărată creştină care crede în Dumnezeu.
Cartea de faţă este un strigăt de durere, o spovedanie a autoarei, a nedreptăţilor pe care le-a întâmpinat chiar de la oamenii de la care nu se aştepta. Citind cartea, am avut în faţa mea un fel de „meşterul Manole” care construia în zadar. Numai că, autoarea nu a găsit terenul propice pentru zidire, să poată să se bucure de lucrare pentru toată viaţa: a fost ea, însăşi, sacrificată de alţii care nu au lăsat-o în pace până nu au învins-o.
Eu, ca cititor, nu pot s-o judec pentru tonul critic din carte, la adresa bisericii, căci tocmai oamenii acestei instituţii i-au adus necazuri, şi nici adevărul absolut nu-l pot cunoaşte. Ştiu doar că, autoarea, prin această carte a dat frâu liber sufletului frământat de atâtea suferinţe, exact ca a unui stăvilar. La un moment dat se întreabă: „Ce este mai bine: să spui ceva şi apoi să-ţi pară rău că ai spus, sau să nu spui ceva şi, mai apoi, să-ţi pară rău că n-ai spus?” Până şi în motto-ul epilogului am simţit un pic de ironie: „ Cuvintele nespuse, sunt oase de peşte pentru mine. Mă înec cu ele”.
Şi, iată, Antoaneta Rădoi n-a tăcut, a avut ceva de spus în această carte, fără oprelişti, fără să se autocenzureze. În câteva capitole îşi pune pe tapet frământările şi durerile pricinuite atât de loviturile primite de la viaţă: moartea părinţilor, a partenerului care a ajutat-o să pună pe picioare o afacere, cât şi loviturile primite de la slujitorii bisericii până au adus-o la sapă de lemn. Antoaneta Rădoi a pierdut războiul cu feţele bisericeşti dar nu cu lupta pentru supravieţuire într-un sistem corupt. Ea le spune în încheiere: „(...) Şi... fiţi iertaţi! Voi...prigonitorii mei!”
Viaţa ei de până acum a fost aidoma unui personaj de film. Ce se va întâmpla de acum încolo? Aşteptăm o nouă carte cu mărturisiri din viaţa ei. Mult succes!
Vasilica Ilie

Ţie, Luminitei Zaharia, lui Liviu Dan, lui Carmen Tania şi altor 7 vă place asta.

1 distribuire

Comentarii

Teodor Meşină La mulţi ani binecuvântaţi! Sănătate, bucurii şi multe realizări.

Îmi place · Răspunde · 2 ore

Antoaneta Radoi Felicitări dragă Vasi! Dragostea ți-a fost răsplătită, așa cum L-am rugat pe Dumnezeu!! La mulți și binecuvîntați ani cu mulțe, multe..ÎMPLINIRI! Anto

Îmi place · Răspunde · 1 · 1 oră

Antoaneta Radoi Vasilica Ilie, îți mulțumesc și, totodată te felicit pentru ”recenzie” M-au uns pe suflet cuvintele tale, cu un mic amendament, și anume: n-am scris NIMIC la adresa Bisericii  mele (Biserica Ortodoxă. Biserica mea și a neamului meu, generații de generații), ci am scris depre FAPTE CONCRETE ale unor oameni, mai-marii Bisericii de azi, care-s lipsiți de frica de Dumnezeu, dar care pretind că-L slujesc pe EL și pe cei ”mici ai Lui!!” Tot TEXTUL Cărții mele, cap-coadă este REAL și spusele mele se pot dovedi cu ACTE și martori vii... Mă rog lui Dumnezeu să le dea PRIGONITORILOR mei, DUH de POCĂINȚĂ, și să le arate lor ADEVĂRUL despre ei!! Cît despre mine, Biserica mea va rămîne Biserica Ortodoxă, doar că voi avea grijă să nu mă mai las păcălită de hulpavi și guralivi, de trîmbițași cu suflet gol și seifuri pline ochi...Amin.

Îmi place · Răspunde · 1 · 12 minute

Antoaneta Radoi Hah, și...fiindcă ai pornit cu dreptul în noul an...literar, și OGLINDA LITERARĂ ți-a adus bucurie -și mie , de asemeni!!; îi mulțumesc și iți multumesc și tie, Vasi Ilie!!-, îți amintesc că mai am CĂRȚI de luat în seamă!! ”Toată darea cea bună și tot darul cel desăvîrșit de la Părintele Luminilor!” să se pogoare asupra ta și a casei tale în toată vremea vieții tale! 

Vasilica Ilie Şi eu îţi mulţumesc, dragă Antoaneta, pentru cuvintele tale! Îţi doresc multă sănătate şi să ai izbânzi în tot ceea ce ţi-ai propus!

Recenzii de Vasilica Ilie, la cartea Antoanetei Rădoi: ”Progonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!”

Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!!...(Spovedania unui învins!) de Antoaneta Rădoi  

                           scriitoarea Vasilica Ilie (autoarea Articolului din ”Confluiențe.ro”

 

 

Pe Antoaneta Rădoi am cunoscut-o cu ocazia lansărilor de carte de la Clubul Calderon. Ea filmează aproape toate lansările care se desfăşoară în acest lăcaş. De curând am întâlnit-o la Târgul de carte „Gaudeamus” unde a filmat la prezentările de carte ale Editurii Betta, şi, când am plecat spre casă, am avut acelaşi traseu, până la Universitate, unde a coborât iar eu mi-am continuat drumul. În acest interval mi-a oferit două cărţi de proză şi mi-a povestit un crâmpei din viaţa ei. O admir pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume. Este o tânără simpatică, generoasă, cu un zâmbet larg deschis, cu ochii vioi ca de veveriţă, o femeie, care, oricând are ceva de spus, deşi, la început ţi se pare timidă. În ciuda acestui fapt, o percep ca pe o fiinţă destul de puternică şi optimistă, ţinând piept cu stoicism vicisitudinilor prin care a trecut, o adevărată creştină care crede în Dumnezeu, dar, care, trecând printr-o experienţă neplăcută tocmai din partea celor care au ales să-L slujească pe Dumnezeu, a făcut-o să scrie despre nedreptăţile prin care a trecut. 

Dintre cele două cărţi oferite cu generozitate, am citit-o pe nerăsuflate (dar cu indignare şi revoltă, simţiri pe care le-am „împrumutat” de la autoare), pe cea care se numeşte „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!!!...(Spovedania unui învins!)”. Am promis că o să scriu despre această carte, şi, iată că o fac acum.  

Trăim vremuri grele în care educaţia spirituală a dispărut, omul nu mai este credincios în religia lui, respectiv, în cea ordodoxă. Democraţia prost înţeleasă (după aşa zisa „revoluţie” din decembrie 1989) a făcut ca oamenii să se urască unii pe alţii, să se omoare fraţii între ei, părinţii să nu se mai înţeleagă cu copiii, iubirea de aproape să dispară iar răul să fie atât de evident încât eşti îngenuncheat, pur şi simplu. Numai credinţa în Dumnezeu te poate ridica de jos împreună cu voinţa de a trăi mai departe, şi, bineînţeles, puterea de-a ierta.  

Cartea de faţă este un strigăt de durere, o spovedanie a autoarei, a nedreptăţilor pe care le-a întâmpinat chiar de la oamenii de la care nu se aştepta. Citind cartea, am avut în faţa mea un „meşterul Manole” care construia în zadar. Numai că, autoarea nu a găsit o „Ană” s-o sacrifice ca să termine lucrarea şi să poată să se bucure de ea toată viaţa: a fost ea, însăşi, sacrificată de alţii care nu au lăsat-o în pace până nu a fost învinsă.  

Această carte este, cum am spus mai sus, o spovedanie a autoarei, un fel de jurnal, sau, dacă mă gândesc mai bine, o alătur de memorialistică, scrisă la persoana a-I-a, presărată, ici-colo, cu pasaje ironice sau autoironice, îmbrăcând forma unui pamflet. Este bine că autoarea nu şi-a pierdut simţul umorului!  

Eu, ca cititor, nu pot s-o judec că a scris pe un ton critic la adresa bisericii, căci tocmai oamenii acesteia i-au adus necazuri şi nici adevărul absolut nu-l pot cunoaşte. Ştiu doar că autoarea, prin această carte a dat frâu liber sufletului frământat de atâtea suferinţe, exact ca a unui stăvilar. La un moment dat se întreabă: „Ce este mai bine: să spui ceva şi apoi să-ţi pară rău că ai spus, sau să nu spui ceva şi, mai apoi, să-ţi pară rău că n-ai spus?” Până şi în motto-ul epilogului am simţit un pic de ironie: „ Cuvintele nespuse, sunt oase de peşte pentru mine. Mă înec cu ele”. Şi, iată, Antoaneta Rădoi n-a

tăcut, a avut ceva de spus în această carte, fără oprelişti, fără să se autocenzureze.  

Cartea are două prefeţe: una scrisă de prof. Floarea Necşoiu şi cealaltă, de criticul istoric şi literar Aureliu Goci. De asemenea, autoarea are şi un cuvânt către cititori unde vorbeşte desprea persoana ei, cu un motto: „Dacă stai în genunchi înaintea lui Dumnezeu, te poţi ridica în picioare în faţa lumii, şi o poţi înfrunta.” În câteva capitole îşi pune pe tapet frământările şi durerile pricinuite atât de loviturile primite de la viaţă: moartea părinţilor, a partenerului care a ajutat-o până a proiectat o afacere, muncind apoi singură până a văzut-o pe picioare, cât şi loviturile primite de la slujitorii bisericii până au adus-o la sapă de lemn.  

Talentată în arta vestimentară- având la bază Şcoala de Artă- Antoaneta Rădoi şi-a deschis la început un atelier de îmbrăcăminte. Între timp se îmbolnăveşte şi rămâne paralizată între anii 2004-2005. Credincioasă din naştere, educată în religia ortodoxă, îşi revine ca prin miracol, şi, după un an de convalescenţă a ajuns să meargă pe picioarele ei, fără cârje sau baston. Îşi revenise complet dar nu mai avea din ce trăi. În afară de arta vestimentară, autoarea a mai primit de la Dumnezeu un dar: de a picta icoane. În timpul covalescenţei, împreună cu partenerul ei, Erm, au pictat icoane şi au lucrat multe obiecte artizanale. Ca atare, s-au gândit să-şi deschidă un magazin unde să-şi valorifice munca, undeva, în Voluntari, împrumutându-se de mulţi bani pentru închirierea spaţiului. Au avut numai ghinioane: li s-a furat maşina din parcare cu marfă cu tot, o altă maşină le-a luat foc în faţa Poliţiei. S-au împrumutat de alţi bani pentru a cumpăra altă maşină şi au găsit un nou spaţiu pentru a valorifica obiectele de cult pe care le pictaseră: partenerul ei, fiind la rândul lui, artist plastic. Dar, tocmai când lucrurile căpătau contur, şi, cum un necaz nu vine singur, partenerul ei a părăsit-o definitiv. Toată grija, munca, alergarea, stresul, s-au strâns pe umerii ei. Magazinul cu obiecte bisericeşti le-a stat în gât celor de la BOR.  

„(...) Aveam în Deal „tătici iubitori” care nu conteneau cu „binecuvântările”. Cu pizmă, cu ură nedreaptă şi cu VICLENIE mă

înconjurau. Nu mai aveam vânzare, nu mai aveam clienţi în schimb aveam...Garda Financiară şi OPC!!! Fain!!! Cum nu se putea mai bine! „Bucuria nebunilor”, cum se zice... (...)”  

„(...) Şi uite aşa, prin Ermant Art „mi-a fost dat” să văd, să trăiesc „ortodoxia sfântului sinod”, până-n străfundul sufletului meu... Mă pătrunsese dincolo de rinichi, dincolo de fiecare mădular şi neuron!!!O otodoxie pe care n-o recunoşteam! Nu era acea Ortodoxie pe care-o preluasem, în mers, de la bunii mei străbunici, de la bunicii şi părinţii mei! Nu văzusem la ei ura! Nu văzusem pizma! Nu văzusem trădarea! Ci văzusem şi practicasem iubirea, milostivirea, întrajutorarea, frica de Dumnezeu. Acum vedeam lucruri urâte, străine mie şi neamului meu ortodox. Şi, nu mai ştiam ce să cred! Nu mai ştiam ce să fac!... (...)”  

Nu s-a lăsat dărâmată de greutăţi, intimidată de prigonitorii bisericii, a continuat să-şi ducă crucea destinului, fiind o bună creştină, gândindu-se că Iisus Hristos a fost sacrificat pe cruce, luând cu el toate păcatele lumeşti. Şi-a mutat magazinul în alt cartier, crezând că îşi va găsi liniştea acolo. Nici acolo nu a scăpat de urmărirea feţelor bisericeşti, a reclamaţiilor către Garda Financiară, fiind reclamată chiar de preotul care i-a făcut sfeştanie la inaugurarea magazinului. Datoriile, amenzile usturătoare au îngenuncheat-o şi a renunţat la magazin definitiv. Antoaneta Rădoi a pierdut războiul cu feţele bisericeşti dar nu cu viaţa. Ea le spune în încheiere: „(...) Şi... fiţi iertaţi! Voi...prigonitorii mei! ”  

Acum, autoarea se dedică scrisului şi filmărilor la diverse activităţi literare. Viaţa ei de până acum a fost ca a unui personaj de film. Ce se va întâmpla de acum încolo? Aşteptăm o nouă carte cu mărturisiri din viaţa ei. Eu îi urez mult succes!  

 

Vasilica Ilie  

25 noiembrie 2015