sâmbătă, 11 iulie 2015

Criticul literar AURELIU GOCI despre scriitura Antoanetei Radoi...


Aventurile unei credincioase în lupta cu sistemul…
                      de Aureliu Goci ( critic literar)
autograf goci pt anto
 (Sus: Autograf de la Aureliu Goci -critic literar-, pentru ...cea-mai-mica-dintre-cei-mici (prozatori), Antoaneta Radoi; autograf oferit in 2014 la Gaudeamus)
goci bn bn anto
In foto, Aureliu Goci -critic literar- si Antoaneta Radoi, la Bookfest 2014...)
Antoaneta Rădoi dovedeşte un real talent literar, rafinament estetic şi o adevărată rigoare epică. „Povestind” ( aparent ) nişte banale încurcături personale sau nişte disproporţionate confruntări cu diverse ( şi puternice ) instituţii ale statului, autoarea construieşte remarcabile arhitecturi narative, pline de haz ( dar şi de semnificaţie ) şi care se urmăresc în relatarea surprinzător de dinamică şi revoluţionară, cu sufletul la gură. De fapt, personalitatea autoarei -care nu este o natură conflictuală, nu are nicio statură impunătoare, ba dimpotrivă!- este îmbibată de un spirit de dreptate şi de un elan al echităţii care determină să intre în contradicţie cu anumite forţe decizionale, de la înalţii BOR, pînă la miliţienii tablagii care îşi răsucesc mîinile pe şosea şi doinesc a jale cu fluiericiul.
  Autoarea e un adevărat personaj de epopee care atrage toate necazurile şi suportă nedreptatea, impostura şi toată cohorta de agresiune din partea forţelor represive şi discreţionare. Ea nu admite nici cel mai mic afront şi, chiar dacă pare -numai apare- o victimă sigură şi, oarecum, inocentă- ei bine, nu este!
  Fiinţa minionă şi blîndă, se transformă într-un redutabil adversar, capabil să se înfrunte cu giganţii puterii şi ordinii publice şi, pînă la urmă, chiar să cîştige!
 Textele ei, care nu au cum să fie încă romane ( fără nicio idee de construcţie ), înregistrează aventurile unei luptătoare care se simte neîndreptăţită în lupta cu oamenii şi instituţiile. Talentul ei narativ rămîne fermecător. Autoarea ştie să convertească în „poveşti nemuritoare”, mici întîmplări sau incidente generate însă de un om pragmatic care deţine nu numai spiritul justiţiar, ci şi talentul evocativ de a face din orice relatare anostă o poveste credibilă. De exemplu, eu ca cititor, nu pot să-mi dau seama cîte din întîmplările relatate sînt reale şi cîte înventate, adică texte ficţionale. Concluzia mea nu face decît să evidenţieze capacitatea de invenţie, de a spune poveşti cu totul credibile. Cred că cele mai multe sînt şi verificabile, adică demonstrabile cu documente şi martori, dar toate intră sub cupola ficţiunii. De fapt, calitatea primordială a autoarei rămîne instinctul prieteniei, voinţa şi talentul de a trăi şi socializa în mici comunităţi de prieteni -şi în această zonă acţionează talentul portretistic, chiar genial tipologic al Antoanetei Rădoi, care surprinde exact şi cu acurateţe diversitatea caracterelor umane. Apar oameni cu mare credinţă, binefăcători dar şi excesivi, grandomani în tot ce fac, spirite avide de putere, lăudăroşi, vicleni, împăciuitori, rataţi, din toate sferele profesionale şi/sau artistice. Ochiul neîndurător al autoarei înregistrează totul, cu o înaltă rezoluţie a adevărului, avînd încredere că poate face dreptate cu ajutorul lui Dumnezeu.
  Povestitor universal şi, în acelaşi timp, personaj principal, narator înzestrat şi fidel, şi, în acelaşi timp, protagonist al acţiunii, autoarea Antoaneta Rădoi deţine, instinctiv, măsura echilibrului în aprecierea situaţiilor umane conflictuale şi talentul narativ, modalitatea de a relata cu fidelitate şi semnificativ. Ea potenţează oralitatea familială, spiritul popular, la fel cum făcea, în urmă cu un secol şi jumătate, într-o altă zonă socială, Ion Creangă. Autoarea identifică sigur centrul de greutate al evenimentelor relatate şi marchează firesc substanţa socială a întîmplărilor care provin dintr-o zonă puţin cunoscută -lumea bisericii. Nu se fereşte de pitoresc, ba, chiar, aş zice că, uneori, îl caută, nu evită caricaturalul şi tuşa groasă în portretizarea acelor caractere care îi incită interesul. Povesteşte uşor şi atractiv şi nu-i lipseşte nici spiritul de construcţie, de a contura o arhitectură epică, oricît de fragilă. În plus, există şi o solidaritate discretă cu această lume ficţională, elaborată şi selecţionată din elemente preluate din universul real al Bisericii Ortodoxe.
Expunerea e vie, dinamică, şi reflectă foarte sugestiv, „fotosinteza” vieţii, din care nu lipsesc cruzimea, violenţa, nedreptatea. Spiritul colocvial, de „gaşcă”, nu opresează şi nu elimină sentimentele nobile şi judecăţile subtile, într-un discurs unitar şi convingător expresiv. Distincţiile narative şi opţiunile specifice personalităţii autoarei nu o opresc să aibă atitudini şi poziţii contrastive. Faptul că este credincioasă, un spirit cu adevărat religios, nu o reţin să emită judecăţi criticiste asupra înaltului BOR, iar spiritul său de dreptate se activează cînd sesizează inechităţile şi tranzacţiile pe care le operează pe şosea agenţii de circulaţie care fac ordine şi dreptate după raţiuni financiare personale.
  Ar mai fi de adăugat că texte scrise de Antoaneta Rădoi nu ţin deloc de registrul „prozei feminine”. Fără lirism şi subiectivitate, căutînd, dimpotrivă, o exprimare exactă, obiectivă, mulată pe dimensiunile şi distorsiunile realităţii.
Şi nu lipseşte o anume gravitate, să-i spunem chiar, solemnitate a atitudinii narative.
Sînt convins că autoarea Antoaneta Rădoi îşi va lărgi universul creativităţii sale narative, că va elabora romane adevărate cu largă perspectivă socială şi profundă complexitate epică.
…………………………………………………………………………………………………………………………….
  Recomfortantă în vremurile noastre,  în care tinerii se constituie în grupuri „tematice”: „pasionaţi de rock”, „băutori de bere al halbă”, „fanii net-ului (sau internetului)” sau mai ştiu eu ce, este ideea că există şi grupuri de iubitori ( şi practicanţi ) ai credinţei, comunităţi constituite în spiritul credinţei creştine. Pentru Antoaneta Rădoi însă, totul este firesc, normal, în firea lucrurilor. E miraculos, dar mai există tineri care-şi structurează existenţa pe spiritul unităţii religioase ortodoxe.
  Credinţa are două deschideri, spre moralitate şi spre estetică, împlinind deci binele şi frumosul. Genul acesta de naraţiune eu îl definesc ca boccaccesc ( de la Boccaccio ), pentru că o poveste nu se termină niciodată şi fiecare poveste atrage altă poveste, pînă rămînem definitiv în ţara poveştilor. Iată cum spune acest lucru, Antoaneta Rădoi: „ca să spun în ce împrejurări l-am cunoscut pe părintele Nicodim Bujor, ca să arăt frumuseţea sufletească a părintelui, să vorbesc despre căldura inimii lui, despre blîndeţea, răbdarea şi dragostea sfinţiei sale, trebuie, înainte de toate, să vorbesc despre alte întîmplări pretrecute cu mult înainte, cît şi despre anumite persoane şi „personaje”…între care îmi duceam existenşa sau care-şi duceau existenţa pe lîngă mine”…
                                                 Aureliu Goci -scriitor; critic literar
                                                            27 dec 2014
                          
           ( Cuvînt Înainte, scris/spus de scriitorul şi criticul literar Aureliu Goci, pentru cartea: „Dragul, scumpul şi sfîntul meu părinte, Nicodim Bujor, un…ilustru necunoscut”, carte care, cu binecuvîntarea lui Dumnezeu şi a Cuviosului meu drag, pr Gavriil,  va apărea în inauarie 2015 -carte care ar fi trebuit să apară încă din 2012, în semn de mare preţuire pentru BĂTRÎNUL Nicodim Bujor   -Autorul Acatistului Sf Calinic de la Cernica! )
Publicat de la
Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)